Una dintre cele mai periculoase forme ale impozitării inflației apare în gestiunea stocurilor.
Să luăm un exemplu simplu. O firmă are la începutul anului 2026 un stoc de 1.000 de bucăți cumpărate cu 100 lei/bucată. În anul 2026 cumpără încă 1.000 de bucăți la 111 lei/bucată, după o scumpire de 11%. Vinde 1.200 de bucăți la 150 lei/bucată, deci obține venituri de 180.000 lei.
Prin metoda FIFO, firma descarcă mai întâi stocul vechi: 1.000 bucăți la 100 lei și 200 bucăți la 111 lei. Costul mărfurilor vândute este 122.200 lei, iar profitul contabil ajunge la 57.800 lei. Impozitul pe profit, la 16%, este 9.248 lei.
Dacă aceeași firmă folosește metoda costului mediu ponderat, costul mediu este 105,5 lei/bucată. Pentru 1.200 de bucăți vândute, costul recunoscut este 126.600 lei, profitul contabil scade la 53.400 lei, iar impozitul este 8.544 lei.
Diferența este clară: FIFO produce un profit contabil mai mare cu 4.400 lei și un impozit suplimentar de 704 lei. Acești 704 lei nu sunt taxați pe o performanță economică reală, ci pe efectul inflației.
Problema devine și mai gravă când firma trebuie să refacă stocul. Pentru a cumpăra din nou cele 1.200 de bucăți vândute, are nevoie de 133.200 lei, la noul preț de 111 lei/bucată. Profitul raportat prin FIFO nu este disponibil integral în cash. El este absorbit de creșterea costului de înlocuire.
În acest context, metoda costului mediu ponderat devine o politică contabilă de protecție. Ea nu elimină inflația, dar reduce supraevaluarea profitului și păstrează mai multă lichiditate în companie.
Într-o economie cu inflație ridicată, FIFO poate fi o capcană fiscală. CMP devine o măsură Pre-IAS 29 de apărare împotriva impozitării inflației.
